Scrierea de la Tărtăria – recunoscuta in occident, necunoscuta in Romania – striga istoria sub noi

„Găuri negre ale istoriei – Tărtăria” de Bogdan Lupescu

În 1961, Nicolae Vlassă, un arheolog de la Cluj, a descoperit trei tăblițe de lut cu cea mai veche scriere din lume.

Recunoscute de știința occidentală, ele au fost hulite și batjocorite în România, iar pe locul descoperirii ară azi un tractor.

În Tărtăria, un sat din podișul transilvănean, numele lui Nicolae Vlassă a devenit o legendă.

De fapt, puțini îi mai știu astăzi numele adevărat. Unii îi spun, simplu, „arheologul”. Alții îi spun „cel dintâi”, oameni cu tâmple de argint, care își mai amintesc dimineața aceea din primăvara anului 1961, când l-au văzut prima dată. Merii ce le înconjoară ogoarele abia înfloriseră.

Din trenul care pe vremea aceea mai oprea, încă, în vechea haltă a satului, a coborât un bărbat masiv: înalt, puternic, îmbrăcat cu o cămașă albă și largă și cu o pălărie deșirată, de pai, pe cap. A sărit din tren, pe peronul de piatră, cercetând o vreme împrejurimile. Îl însoțeau doi tineri care îl urmau pas de pas, ca niște apostoli. Doi studenți mirați, subțiratici, ce-și întorceau privirile în aceeași clipă și în aceeași direcție spre care se uita bărbatul ce părea profesorul lor.

Omul cu pălarie nu se uita nici la cer, nici la munții care tăiau orizontul, nici la Mureșul ca un șarpe albăstrui. Se uita la pământ. Fix acolo, de parcă aștepta să se întâmple ceva în țărâna aceea. S-a uitat și apoi a zâmbit.

Cu cei doi studenți după el, a pornit direct spre o casă verde și singuratică, aflată chiar dedesubtul șoselei naționale, și a cerut găzduire. S-a mulțumit c-o odaiță ca o bucătărie de vară, în care avea să trăiască înghesuit laolaltă cu ucenicii lui. Dar a vrut neapărat casa asta. Casa Ioanei Julescu. A doua zi în zori, a tocmit câțiva țărani pe care i-a pus să sape pământul, chiar pe ogorul de lângă clădirea haltei.

La numai un metru-doi sub pământ, culorile se schimbau. Cioburi, unelte, oseminte, bătucite în paturi înguste… Coborând cu un metru, culoarea era alta. La încă un metru, altfel. Și altfel, și altfel… Glia se-nfățișa bizar, în straturi suprapuse și clare, din care hârlețele scoteau la iveală o maiastră așezare preistorică: case, temple, morminte, unele peste altele, un fel de munte de viață construit de oameni în timp. Primul strat descoperit de Vlassă la Tărtăria data din anul 3000 Î.Cr. Ultimul, cel mai adânc, era mai bătrân de anul 5000 Î.Cr. În mâinile Arheologului, ieșea la lumină o așezare fabuloasă, în care trăiseră oameni, necontenit, încă din cețurile preistoriei…

Vreme de câteva luni, cât timp a rămas în casa de lângă halta de tren, țăranii nu l-au văzut altfel pe bărbatul cu pălărie, decât zâmbind. Parcă îi împietrise pe față un fel de râs. O bucurie mare, pe care n-o spunea nimănui. După doar câteva zile, străinul cel ciudat picase într-atât la inima tărtărenilor, încât începuseră să-l socoată de-al locului. „Foarte, foarte popular”, avea să-mi zică Ion Julescu, care l-a ajutat la săpături. „Mereu pus pe glume. Zicea multe povești despre comori și ne miram toți. Că el era ditai preofesaru` și noi niște țărani de-aicea, pentru el nu conta. Era la o talie cu toți.”

Mereu îl găseai pe ogorul lui. „Ogorul meu”, așa zicea. Îl vedeai singur, serile târziu, chiar și sub ploi furioase, cu grindină, îngenuncheat în mijlocul câmpului, sub o umbrelă albastră, mângâind cu o pensulă pământul reavăn. Șiroind de apă și zâmbind. Pe zi ce trecea, pălăria de soare a lui Vlassă se îngropa tot mai mult în pământ.

Când a ajuns la vreo cinci metri sub glie, într-un târziu, a văzut… gaura! Mormântul străvechi… Apărea în secțiunea pământului ca un oval gălbui, abia sesizabil, ca un ou de mărimea unui copil. Doar un ochi măiastru putea să-l deslușească acolo, în peretele cu straturi. Din oul acesta au scos totul. Osemintele „marelui preot”, despre care s-a zis apoi c-ar fi fost o femeie. 26 de idoli de lut ars și doi din alabastru. Statuete cu înfățișări omenești. Brățări din scoica Spondylus, o scoică rară, nemaiîntâlnită decât pe țărmurile mediteraneene. Groapa rituală, princiară. Iar în mijlocul ei, cele trei tăblițe din lut, cu semne pictografice, care au năucit apoi întreg mapamondul.

Le-au scos de acolo întregi, ținându-le în palmă, contemplându-le.

Din acea clipă, profesorul Vlassă a intrat în istorie. Era o scriere acolo, atât pe tableta discoidală, împărțită în patru ca de un semn al crucii, cât și pe celelalte două dreptunghiulare. O scriere care este cea mai veche din lume. Asemeni celei sumeriene, dar cu aproape două milenii mai veche ca ea. O descoperire imensă, epocală. Un eveniment ce avea să schimbe istoria omenirii

După numai câteva zile, Vlassă a plecat. A așezat tăblițele grijuliu într-o lădița de lemn plină cu paie, pe care a trimis-o la Cluj. Și-a strâns lucrurile, și-a luat rămas bun de la „ogorul lui” și de la țăranii care începuseră să-l iubească. Dar ceea ce a urmat, în loc să fie o victorie, a fost un coșmar.

Nenumărați cercetători străini au solicitat să vadă și să descifreze tăblițele. Le-au datat ei înșiși, împreună cu osemintele și obiectele din groapa rituală, în laboratoare și cu tehnici ultramoderne, iar concluzia lor a fost unanimă: Vlassă avusese dreptate. Era scriere pre-sumeriană, o descoperire care modifică întreaga perspectivă asupra preistoriei mapamondului.

Acasa, în țară, bucuria a fost transformată-n invidie și arheologul clujean a fost pus la zid. Iar cei mai aprigi dușmani ai lui au fost propriii săi colegi. L-au contestat cu atâta înverșunare, încât unii au ajuns să afirme chiar că tăblițele profesorului sunt falsuri, că el însuși, maestru în scrierile străvechi, le-ar fi fabricat în atelierul său. Alții, că niște „neguțători” sumerieni le-ar fi pierdut pe la noi (cu peste 1000 de ani înainte ca însuși Sumerul să existe!).

De ce au făcut asta? În primul rând, pentru că descoperirile de la Tărtăria dădeau peste cap cărțile de istorie, care ne fixează etnogeneza la daci și romani. Cum să accepți ideea că înaintașii traco-getilor foloseau scrierea cu mult înaintea sumerienilor, egiptenilor, grecilor?… Așa că Vlassă a fost contestat și unii îl contestă și astăzi, la atâția ani după moartea sa. S-a creat chiar o modă, mai ales printre tinerii arheologi, de a-l ponegri pe Nicolae Vlassă, deși nici unul din ei nu se duce la Tărtăria, măcar să vadă despre ce e vorba.

Nu vor să redeschidă săpăturile. Nu vor nici măcar să aducă contra-argumente, refuză, pur și simplu, să se pronunțe. Ocolesc delicat subiectul, catalogându-l mereu drept fantezist. Nici o mirare, deci, că publicul românesc nu cunoaște aproape deloc povestea celor trei fabuloase tăblițe preistorice de la Tărtăria. Din …˜61 și pănă acum, vreme de aproape jumătate de veac, peste marea descoperire arheologică din Transilvania s-a așternut tăcerea.

Horia Ciugudean este expert în Tărtăria. A făcut parte dintre acei câțiva specialiști care-au săpat locul în 1989, spre verificarea descoperirii lui Vlassă. Singura săpătură, după aproape cincizeci de ani…

„E rușinos, scandalos, că ogorul acela este arat în fiecare an, distrugându-se adevărate tezaure. . .Dacă eu, ca specialist, doresc să mă duc să fac doar o cercetare sumară la Tărtăria – fără a face neapărat săpături -, nu pot s-o fac fără a avea o autorizație eliberată de minister, autorizație pe care-o obții teribil de greu sau chiar deloc, trecând printr-o birocrație infernală. . .

Noi nu ne dăm seama, dar la ora asta în lume Tărtăria este un cuvânt magic. Magic, înțelegeți!? Oriunde pe mapamond rostești numele asta, n-auzi decât exclamații de admirație. Toți marii cercetători ai planetei îl cunosc foarte bine. Cu acest unic cuvânt poți deschide orice porți.

De altfel, încă din 1961, lumea arheologică europeană și americană a privit cu mult mai multă încredere descoperirea lui Vlassă și a acceptat-o mult mai repede decât colegii acestuia. . . Acum, zic eu, orice dubiu în ce privește descoperirea lui cade. Asta, pentru că nu au fost doar cele trei tăblițe. Dac-ar fi fost doar ele, singure, ai fi putut zice că cineva le-a adus de nu știu unde și le-a pus acolo. . .S-a dovedit limpede că-i vorba de un mormânt unitar. Or, oasele au fost datate de cercetători occidentali cu metode foarte noi (radiocarbon sau Carbon 14) și s-a stabilit clar o vechime de șapte milenii, adică înaintea Sumerului. Apoi, această scriere pictografică pe tăblițe a fost găsită nu doar într-un singur sit, ci-n mai multe. Ele sunt produsul unei întregi culturi, nu a unui singur cercetător genial.

Descoperirea lui Vlassă a avut o amploare uriașă. . . Până atunci, se credea că toate civilizațiile vechi ale Europei sunt o consecință a unor influențe sau colonizări venite din Orient. Ei bine, acest caz al Tărtăriei și altele care i-au urmat au condus la reconsiderarea întregului mod de-a privi preistoria. . .

Părinții dacilor cunoșteau scrierea, o scriere care este cea mai veche a lumii. Ar trebui, pentru toate astea, să fim mândri. Să ne batem cu pumnii în piept, oriunde în lume.”

Sunt pe „ogorul lui Vlassă”. Sunt cu părintele Gheorghe Marin, preotul bisericii ortodoxe din Tărtăria. El e preot plugar, iubitor pătimaș al acestor locuri. Născut aici, din părinți țărani. . .Palme muncite, chip ars de vânt. Buzele strânse, ca-ntr-un fel de încăpățânare. Barba și părul albe, țepoase, crescute sălbatic. Ochii azurii. De copil a ținut coarnele plugului în palmele sale. Era mititel și-aducea acasa, de pe răzoare, traiste întregi de „cioabe” pictate, pe care le-ascundea sub „gârliciu`” pivniței, ca pe niște tainice comori.

C-o zi inainte îl văzusem altfel. Înveșmântat în epitrahilul de aur, în mijlocul bisericii sale, vorbind cu glas ca de tunet mulțimilor de credincioși.

„Trebuie să înțelegeți, oameni buni, că nu sunteți întâmplători pe pământul asta! Nu suntem întâmplători aici. Strigă istoria sub noi, oameni buni! Strigă pământul, pietrele, zbiară cioabele astea pe care noi le găsim peste tot! Gândiți-vă. Câte vieți s-au jertfit în țărâna asta… Spuneți-le copiilor, urmașilor voștri. Vorbiți! Fiți mândri, căci noi, tărtărenii, suntem vechi! Noi trăim într-un leagăn al lumii. Noi am fost aici dintotdeauna, de la începuturile omenirii…”

Stăm sus, pe creștetul ogorului ce se prăvale rotunjit, în șiruri lungi de brazde. Preotul cade în genunchi, îngropându-și palmele în crăpăturile pământului. Scoate de-acolo două cioburi mari, arcuite, roșcate, din lut nears. Mi le arată, cu amândouă mâinile intinse, de parcă ar cere ajutor. . .

„Uitați-vă, strigă pământul! Dacă noi tacem, dacă noi suntem muți, vorbesc cioabele astea!”

„Au fost case aici, acum șase-șapte mii de ani”, îmi spunea profesorul Ciugudean. „O întreagă așezare stabilă. Case mari, din lemn „muruit” cu lut, toate cu două camere și cu acareturi. Oameni „sedentari”, adică legați de pământ, care trăiau multe generații în același loc, crescând animale, cultivând pământul cu niște tehnici agricole pe care le mai folosesc și azi țăranii noștri. La acea vreme, așa ceva nu exista în restul Europei, decât în spațiul carpato-danubian. Foloseau războiul de țesut vertical, cu greutăți. Cunoșteau meștesugul modelării și pictării lutului, plămădind adevărate opere de artă. . .

Mai mult, stăpâneau și arta… navigației! Pe fundurile unor vase au fost găsite incizii cu reproducerile exacte ale unor ambarcațiuni cu pânze. Chiar Vlassă a găsit o asemenea „corabie”. . . Cel care a desenat aceste corabii e sigur ca le-a și vazut. Le-a văzut în realitate, cu ochii lui!…”

„Se zice că altădată pe-aici au fost corabii? Nu-i de mirare”, zice părintele Marin. „Altădată Mureșul a fost mare, încâlcit, se revărsa mereu, între malurile astea îndepărtate. Ca o mare. Uitați-vă acolo, vedeți ceva, ca două scobituri în țărm? Acolo au fost două „vălaie” mari, adică un fel de ecluze adânci, săpate de mâna omului, în vremuri preistorice. . . Aici, în lunca asta, a fost odinioară o așezare fantastică, un furnicar de oameni trăind laolaltă, făcând agricultură, minerit, negoț. Ceva mai încolo, tot pe Mureș, au fost așezările neolitice de la Turdaș, Daia Romană, Alba-Iulia… Iar în mijlocul acestui spațiu magnific, Tărtăria…”

Casa lui Nicolae Vlassă există și azi. Chiar dedesubtul șoselei. Casa în care a stat când a făcut săpături. O casă ca o fortăreață verde, însingurată, cu ziduri atinse de paragină. Acum stă în ea Ion Julescu, fiul Ioanei Julescu, gazda de odinioară.

„Găuri negre ale istoriei – Tărtăria” de Bogdan Lupescu – un articol în „Formula As”

Aici sînt mai mute date despre plăcuțele de lut cu scriere pictografică de la Tărtăria (am dat acest site pentru că are informații foarte bine documentate și nu este susceptibil de protocronism):

„Romanian History and Culture”

Post Scriptum: Strigă istoria și deasupra noastră! Un singur exemplu:

About the Author

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You may also like these