LUMEA MINUNATĂ A MUZICII…

De unde provin denumirile notelor muzicale

Notele reprezintă în scrierea muzicală ceea ce literele reprezintă în comunicarea scrisă.

Notația muzicală sau semiografia constituie sistemul de reprezentare și transmitere a muzicii pe calea scrisului și se compune dintr-un sistem de semne grafice, care de-a lungul veacurilor s-au tot schimbat.

Numele de semiografie provine din limba greacă. În unele lucrări, acest termen este înlocuit cu termenul latin: signografie.

În Mesopotamia, muzica a fost scrisa cu 4.000 de ani în urmă iar în Europa, melodiile au fost transmise oral până în sec. al Vl-lea d.C, când a intrat în uz un fel de notare de origine greacă, care se servea de literele alfabetului pentru a denumi notele, un sistem încă folosit în unele părți ale lumii.

Se crede că indienii și chinezii, a căror cultură se impunea antichității, au fost primii care au avut ideea de a nota suneltele muzicii prin litere. Vechii greci și, mai târziu, romanii notau, de asemenea, muzica prin literele alfabetului.

O asemenea notație avea neajunsul că nu se referea în nici un fel la durata sunetelor (ritmul), singurele indicii de această natură constând din accentele nescrise ale textului literar.

În Evul Mediu (sec. IX) se folosea notația cu neume – un sistem de linii și puncte ce se scriau deasupra sau dedesubtul textului literar și care indicau o inflexiune ascendentă sau descendentă a vocii. În mod incipient o astfel de notație sugera și ideea de ritm, fiind concepută pe principiul accentelor gramaticale. O notație cu neume speciale denumite kriuki este folosită și în prezent de către lipoveni în muzica bisericească.

Notația cu portativ și chei, atribuită de către unii teoreticieni lui Guido D’Arezzo (sec. IX), face un mare pas înainte, putându-se astfel reda grafic atât înălțimea cât și durata aproximativă a sunetelor.

Notele muzicale folosite astăzi datează din secolul al Xll-lea și corespund silabelor inițiale ale primelor versete ale unui imn dedicat lui San Giovanni Battista:

“UT queant laxis

REsonare fibris

MIra gestorum

FAmuli tuorum

SOLve polluti

LAbii reatum,

Sancte Iohannes”

(“Până când slujitorii tăi pot să cânte cu voci libere miraculoasele tale fapte, sterge păcatul, o Sfinte Ioan, de pe buzele lor nedemne”)

Guido d’Arezzo, un faimos teoretician al muzicii, a observat că fiecare verset corespunde unei tonalități diferite și a folosit inițialele lor pentru a defini notele.

Nota a șaptea și-a primit numele abia în secolul al XVI-lea: SI, de la inițialele lui Sancte Iohanne, iar în secolul al XVII-lea nota UT s-a transformat în DO.

În partiturile muzicale engleze sau americane nu veți găsi cuvinte ca “sol” sau “do”. În țările anglo-saxone se folosesc unele litere din alfabet pentru a denumi notele.

Iată cum se “traduce” notația folosită de alte țări în limba noastră: A = la, B = si, C = do, D = re, E = mi, F = fa, G = sol.

Indiferent cum sunt notate, sunetele muzicale sunt reproduse cu instrumentele muzicale sau cu vocea.

Instrumentele muzicale se folosesc singure sau în componența diferitelor orchestre. Ele se împart în instrumente de:

• suflat: trombon, clarinet, oboi, corn, saxofon, flaut, trompetă, muzicuță, nai, fagot, fluier;
• cu clape: pian, pianină, clavecin, sintetizator, orgă, acordeon;
• cu corzi: vioară, violă, harpă, chitară, mandolină, mandolă, violoncel, bas, contrabas;
• de percuție: tobă, trianglu, cinel, xilofon, castaniete, țambal

Înv. DAN IONESCU

Grup Școlar “Preda Buzescu” Berbești, jud. Vâlcea