Lumea măruntă a copilului lui…Arghezi

Lumea măruntă a copilului lui…Arghezi
Înv. Dan Ionescu
Grup Școlar „Preda Buzescu”, Berbești – Vâlcea

Tudor Arghezi s-a născut pe data de 21 mai 1880 la București. Numele sau adevărat este Ion N. Theodorescu, pseudonimul său, Arghezi, provenind, explica însuși poetul, din Argesis-vechiul nume al Argeșului. Alți critici vorbesc despre unirea numelor a doi mari sfinți eretici, Arie si Geza.
S-a remarcat ca poet , prozator și gazetar cu o carieră literară întinsă și foarte bogată , fiind unul dintre autorii de prim rang ai perioadei interbelice. Începe să publice la 16 ani , dar debutează editorial mai târziu, la 47 de ani, cu volumul de versuri Cuvinte potrivite când era deja bine cunoscut prin scrierile apărute în reviste. Din acest moment Arghezi dă la tipar , cu o întrerupere între 1947 și 1954 , numeroase volume de poezii și de proză , până către sfârșitul vieții, înnoindu-și în repetate rânduri viziunea poetică („Bilete de papagal” – 1928, „Icoane de lemn” – prima sa carte în proză – 1929, „Flori de mucigai” – 1931, versuri legate de anii de detenție, „Cartea cu jucării”, „Cântec de adormit Mitzura”, „Buruieni”, „Mărțișoare”, „Prisaca”, „Zdreanță” s.a., dedicate copiilor.
Moare pe 14 iulie 1967, fiind înmormântat, alături de soția sa, Paraschiva, în grădina casei din str. Marțișor – București.
Este bine cunoscut faptul că universul liric arghezian este o sinteză a unor teme neașteptate în creația unui singur poet. Acesta a scris poezie filozofică, lirica existențială, lirica sociogonică, poezie de dragoste, poezie socială, poezia jocului, a boabei și a fărâmei.
Și pentru că prima vârstă a omului stă sub semnul jocului, care însă îl fascinează și pe adult – Arghezi dedică tuturor copiilor culegerile de versuri și de proză.
Proza argheziană își trage toate sevele ei adânci și pure din poezie. Printre gâze și ierburi e firesc să aflăm și copii. Cartea cu jucării este un volum de proze scurte care aduce icoane fermecătoare din lumea copilăriei pe care însuși autorul le consideră „jucării” pentru cei mici și pentru cei mari. Personajele cărții sunt Tătuțu, Măicuța și cei doi copii, Baruțu si Mițu. Pe paginile ei se răsfață povești, care sunt tot jucării, însă din vorbe unde măgarii întemeiază gospodărie, câinii mulg lapte pentru pisici și pițigoii descoperă piatra tinereții veșnice. Alte pagini cuprind notații de mare finețe asupra felului în care Baruțu și Mitzura scormonesc și descoperă tainele universului înconjurător, care a fost creat, desigur, de Tătuțu și Măicuța.
Poezia „Prefață”, publicată în Cartea cu jucării, poate fi considerată o artă poetică pentru volumul din care face parte, o prefață poetică de autor, pentru că poetul definește una din temele creației sale-jocul. Totodată, Arghezi pune în discuție și raportul dintre scriitor-carte-cititor și definește liric și în mod original actul creației.
Titlul poeziei este construit din substantivul „prefață”, nearticulat și poate avea semnificația de „cuvânt introductiv”.
De fapt, poezia se structurează pe baza a două dominante: relația poet-familie-creație și relația autor-cititor.
Prima idee este evidențiată încă de la început:
„Într-o zi, pe înserat,
Ce să vezi? Ne-am apucat,
Doi părinți și doi copii,
Din „Cartea cu jucării”,
Să mințim, să povestim
Ce-am știut și ce nu știm,”
Așadar, în prima parte întâlnim actul creației ce presupune imaginație, talent, inspirație, perseverență, tenacitate și chiar competiție. Personajele poeziei, Tătuțu, Măicuța și cei doi copii ai autorului:Baruțu și Mițu(ra),fac o prinsoare: care scrie mai iute și mai bine o poezioară primește un măr crețesc:
„Și făcurăm și-o prinsoare,
Cine poate scri mai iute
Stihuri vreo câteva sute,
Și ne-am așternut pe scris.”
Pe „tovarășii de coate”(așa cum îi numește autorul) îi cuprinde toropeala, ochii li se închid și mâinile le amorțesc:
„Ochii ni s-au cam închis,
Mâna ne-a cam amorțit
Și-a ieșit ce a ieșit.”
Prinsoarea este câștigată de eul liric, deci lui îi revine și mărul crețesc, pe care, din generozitate și nevrând să-și jignească tovarășii, îl taie în patru și îl împarte cu ceilalți:
„Și din toate, vrea nu vrea,
S-a ales povestea mea.
(…)Partea mea, într-adevăr,
Am avut un sfert de măr,
Împărțind un măr crețesc.”
Încă din primul volum, Cuvinte potrivite, Arghezi își dovedește înclinația afectivă pentru lumea gingașă, delicată, inocentă a viețuitoarelor, față de care el are o dependență afectivă. În poezia „Cântec de adormit Mitzura”, precum și în „Cântec de cununie”, urarea caldă, sinceră exprimă bucuria și entuziasmul poetului pentru lumea copilăriei:
„Doamne, fă-i bordei în soare,
Într-un colț de țară veche,
Nu mai `nalt decât o floare
Și îngust cât o ureche.”
(„Cântec de adormit Mitzura”)
„Ți-am adus să le cunoască
Fluturi, melci, aripi și-o broască
Pentru lapte ți-am adus
Capra mea cu coada-n sus
Și un stup crescut de mine
Plin cu faguri de albine
O pisică și-un motan
Și-un cățel de porțelan.”
(„Cântec de cununie”)
Deși Arghezi nu este singurul poet care s-a lăsat fascinat de universul mărunt, nicăieri ca la el lumea viețuitoarelor fără grai nu a căpătat un contur mai unitar și mai complex. El s-a aplecat cu mirări și candori copilărești, până în anii târzii ai bătrâneții, găsind mereu alte metafore pentru a sugera farmecul și ineditul acestei lumi. În toate aceste poezii, viețuitoarele se află într-un fel de dependență afectivă față de om.
Când obosește din pricina „grelelor porunci și-nvățăminte” din „Psalmi” și alte poezii filosofice, poetul se retrage în lumea pură a boabei, jocului și a fărâmei. Poetul construiește un univers miniatural, copilăresc, populat de ființe delicate. Și când se joacă, el rămâne un mare artist.
Poeziile sale dezvăluie o lume nouă care pare a fi o copie micșorată a celei adevărate. Poetul micșorează toate lucrurile astfel încât totul pare a fi fragil și mărunt. Lumea acesta e alcătuită din material de artizanat: fluturii au aripile de catifea, libelulele au solzi de țiplă. Poetul devine și el copil în această lume.
Universul animalelor gravitează în jurul casei, îl găsim în lumea gospodăriei. În livada casei din strada Mărțișor, va fi urmărit adeseori cu priviri șăgalnice lăcusta, « o goangă cu pălărie »…cu « fuste și manta tăiate din catifea », furnica, ce i s-a urcat grăbită pe picioare, confundându-le cu crengile, albina care e « pe lumea de sub cer/ cel mai mare inginer », brotăcelul cu « pielea lui de catifea », licuricii ce scânteiau seara ca niște stele în iarbă. În ogradă, găinile îi dăruiau « giuvaiere » la care râvnea Zdreanță, iar în cotețul lui Hoțu, dormea, alături de câinele orb, un porumbel.
Poetul se minunează în mod continuu de tot ceea ce întâlnește și mimează lumea cea mare în centrul căreia se află copilul. Copilul e unul inocent, el:
„Face oameni și lumină
Din puțin scuipat si tină,
Și dintr-un aluat mai lung
Scoate luna ca din strung.”
(„Abece”)
Ca sa poată „copilări” Arghezi recurge adesea la parodie:
„Din slove am ales micile
Si din înțelesuri furnicile.
Am voit să umplu celule
Cu suflete de molecule,
Mi-a trebuit un violoncel
Am ales un brotăcel
Pe-o foaie de trestie îngustă.
O harpă: am ales o lăcustă.
Cimpoiul trebuie să fie un scatiu,
Și nu mai știu…”
(„Cuvânt”)
Pentru Tudor Arghezi, revenirea – prin creația artistică – la copilărie înseamnă o regăsire a inocenței. Așadar, el îl sfătuiește pe cititor să renunțe la prejudecăți, să uite regulile și să revină la vârsta copilăriei, pentru a resimți bucuriile ei:
„E nevoie să-ți explic:
Ești prea mare. Fă-te mic.
Uită regula o dată
Și, cu cartea dezvățată,
Mergi nițel de-a bușile.”

Tudor Arghezi, ca și alți poeți, pune în legătură copilăria nu numai cu lucrurile și fenomenele naturii, ci și cu animalele, pe care le înzestrează cu sentimente omenești. Poezia reprezentativă în acest sens, este și „Zdreanță”. Autorul comunică cu vietățile, lasă să se observe bucuriile și emoțiile copilăriei, el însuși „se copilărește”. Aceste versuri sunt pline de lumină pentru că Tudor Arghezi n-a fost un melancolic, ci un optimist cu o tandră afecțiune pentru animale:
„L-ați văzut cumva pe Zdreanță,
Cel cu ochii de faianță?”
Poetul retras în atmosfera liniștită a gospodăriei sale, între câini, pisici, păsări și flori, savurează pacea lăuntrică, realizând versuri bucolice, în care vietățile devin personaje îndrăgite. Astfel, Zdreanță:
„E un câine zdrențuros
De flocos, dar e frumos”.
Portretul acestui cățel dovedește o măiestrie neîntrecută, întrucât poetul mânuiește comparațiile și epitetele într-o manieră originală, producând efecte stilistice inedite:
„Parcă-i strâns din petice,
Ca să-l tot împiedice,
Ferfenițele-i atârnă
Și pe ochi, pe nara cârnă,
Și se-ncurcă și descurcă,
Parcă-i scos din câlți de furcă…”.
Șiretenia cățelului e bine surprinsă de poet, prin versuri potrivite:
„De când e-n gospodărie
Multe a-nvățat și știe,
Și pe brânci, târâș, grăpiș,
Se strecoară pe furiș.
Pune laba, ia cu botul
Și-nghite oul cu totul.”
Gospodina îl dezvață printr-un vicleșug, pe care Zdreanță nu-l va pricepe, dându-i un ou fierbinte, iar când vede găina, el constată:
„Când se uită la găină,
Cu cotețul lui vecină,
Zice Zdreanță-n gândul lui:
S-a făcut a dracului!”
Poetul care nu s-a ferit să cerceteze smârcul, noroaiele, mucegaiul, a știut să descopere și tot ce era pur și suav în juru-i și să sporească frumusețea lumii, vestindu-și, în stihuri, descoperirile. Această lume de unde „se înalță cu aripi albe, o bucurie a vieții, făcută din gingășii și suavități”2 a constituit pentru poet o oază de lumină și puritate, după care tânjea, rătăcit în dogoare de asfalt și beton.
Prin multipla contribuție adusă artei literare, se poate spune, cu deplin temei, că Tudor Arghezi este cel mai mare poet român în epoca de după Mihai Eminescu.

BIBLIOGRAFIE

G. Călinescu, Tudor Arghezii, Studiu critic, Jurnalul litarar, 1939
Pompiliu Constantinescu, Scrieri, vol.1,1967
Ovid S. Crohmălniceanu, critic și istoric literar român, Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale, vol I-III, 1967
Al. Săndulescu, Poet al universului mic, Gazeta literară, nr. 21, 20 mai, 1965
Tudor Vianu, Viața Românescă, nr. 5, 1960
Metodica predării limbii și literaturii române la clasele I-IV, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1993
G. Călinescu, Istoria literaturii romane de la origini până în prezent, editia a II-a, Editura Minerva, Bucuresti, 1982
Literatura pentru copii, Editura Didactica si Pedagogică, București, 1982

About the Author

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You may also like these