Codul de la Nürnberg, set de principii de etică a cercetării pentru experimentarea umană, controverse, Cele 10 puncte

Codul de la Nürnberg (germană: Nürnberger Kodex) este un set de principii de etică a cercetării pentru experimentarea umană, creat de tribunalul SUA v Brandt ca rezultat al proceselor de la Nürnberg de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Într-o recenzie scrisă la cea de-a 50-a aniversare a verdictului Brandt, Katz scrie că „o citire atentă a hotărârii sugerează că [autorii] au scris Codul pentru practicarea experimentării umane ori de câte ori este efectuată.”[1]

Detalii

Originea Codului a început în politica germană de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, în special în anii 1930 și 1940. Începând cu mijlocul anilor 1920, medicii germani, de obicei susținători ai igienei rasiale, au fost acuzați de public și de societatea medicală de practici medicale neetice. Utilizarea igienei rasiale a fost susținută de guvernul german pentru a promova o rasă ariană. Extremiștii de igienă rasială au fuzionat cu național-socialismul pentru a promova utilizarea biologiei pentru a-și îndeplini obiectivele de puritate rasială, un concept de bază în ideologia naționalistă. Medicii au fost atrași de ideologia științifică și au fost ajutați la înființarea Ligii Medicilor Național Socialiști în 1929 pentru a „purifica comunitatea medicală germană de „bolșevismul evreiesc””. Critica devenea predominantă; Alfons Stauder, membru al Oficiului de Sănătate Reich, a susținut că „experimentele dubioase nu au niciun scop terapeutic”, iar Fredrich von Muller, medic și președintele Deutsche Akademie, s-au alăturat criticilor.[2]

Ca răspuns la criticile aduse experimentelor umane neetice, Republica de la Weimar (guvernul Germaniei din 1919 până în 1933) a emis „Orientări pentru o nouă terapie și experimentare umană”. Orientările s-au bazat pe binefacere și non-malefință, dar au subliniat și doctrina legală a consimțământului informat. Orientările au făcut distincția clară între cercetarea terapeutică și cea non-terapeutică. În scopuri terapeutice, ghidurile permiteau administrarea fără consimțământ doar în situații grave, dar în scopuri neterapeutice orice administrare fără consimțământ era strict interzisă. Cu toate acestea, liniile directoare de la Weimar au fost negate de Adolf Hitler. Până în 1942, partidul nazist includea peste 38.000 de medici germani, care au ajutat la realizarea unor programe medicale, cum ar fi Legea Sterilizării.[3]

După cel de-al Doilea Război Mondial, au avut loc o serie de procese pentru a-i face responsabili pe membrii partidului nazist pentru o multitudine de crime de război. Procesele au fost aprobate de președintele Harry Truman la 2 mai 1945 și au fost conduse de Statele Unite, Marea Britanie și Uniunea Sovietică. Au început la 20 noiembrie 1945, la Nürnberg, Germania, în ceea ce a devenit cunoscut sub numele de procesele de la Nürnberg. În procesul SUA v Brandt, care a devenit cunoscut sub numele de „Procesul medicilor”, au fost judecați medicii germani responsabili de efectuarea de proceduri medicale neetice asupra oamenilor în timpul războiului. Ei s-au concentrat asupra medicilor care au efectuat experimente umane inumane și lipsite de etică în lagărele de concentrare, în plus față de cei care au fost implicați în peste 3.500.000 de sterilizări ale cetățenilor germani.[4][5]

Câțiva dintre acuzați au susținut că experimentele lor diferă puțin de cele folosite înainte de război și că nu există nicio lege care să facă diferența între experimentele legale și cele ilegale. Acest lucru i-a îngrijorat pe Dr. Andrew Ivy și Leo Alexander, care au lucrat cu acuzarea în timpul procesului. În aprilie 1947, Dr. Alexander a înaintat un memorandum Consiliului Statelor Unite pentru Crime de Război, subliniind șase puncte pentru cercetare medicală legitimă.[6]

O versiune timpurie a Codului, cunoscută sub numele de Memorandum, care spunea că este necesar acordul voluntar explicit al pacienților pentru experimentarea umană, a fost redactată la 9 august 1947.[7] La 20 august 1947, judecătorii și-au pronunțat verdictul împotriva lui Karl Brandt și a altor 22 de persoane.[8] Verdictul a reiterat punctele Memorandumului și, ca răspuns la consilierii medicali experți ai acuzării, a revizuit cele șase puncte inițiale ale Memorandumului la zece puncte. Cele zece puncte au devenit cunoscute sub numele de Cod, care include principii precum consimțământul informat și absența constrângerii; experimentare științifică corect formulată; și binefacere față de participanții la experiment. Se crede că s-a bazat în principal pe Jurământul Hipocratic, care a fost interpretat ca susținând abordarea experimentală a medicinei, protejând în același timp pacientul.[9][10]

„Controverse” de autor

Codul a fost ignorat inițial, dar a căpătat o semnificație mult mai mare la aproximativ 20 de ani după ce a fost scris. Ca urmare, au existat pretenții rivale substanțiale pentru crearea Codului. Unii au susținut că Harold Sebring, unul dintre cei trei judecători americani care au prezidat procesul Doctorilor, a fost autorul. Leo Alexander, MD și Andrew Ivy, MD, martorii experți medicali șefi ai acuzării, au fost, de asemenea, identificați ca autori. În scrisoarea sa către Maurice Henry Pappworth, un medic englez și autorul cărții din 1967, Cobaii umani, Andrew Ivy a pretins singurul autor al codului. Leo Alexander, la aproximativ 30 de ani de la proces, a pretins, de asemenea, unicul autor.[11] Cu toate acestea, după citirea atentă a transcrierea procesului doctorilor, a documentelor de bază și a hotărârilor finale, este mai mult acceptat că autorul a fost împărtășit și codul a apărut din procesul în sine.[12]

Cele zece puncte ale Codului de la Nürnberg
Cele zece puncte ale codului au fost date în secțiunea din verdictul judecătorilor intitulată „Experimente medicale permise”:[6]

1. Consimțământul voluntar al subiectului uman este absolut esențial. Aceasta înseamnă că persoana implicată ar trebui să aibă capacitatea juridică de a-și da consimțământul; trebuie să fie astfel situat încât să poată exercita puterea liberă de alegere, fără intervenția vreunui element de forță, fraudă, înșelăciune, constrângere, depășire sau alte forme ulterioare de constrângere sau constrângere; și ar trebui să aibă suficiente cunoștințe și înțelegere a elementelor subiectului implicat pentru a-i permite să ia o decizie înțelegătoare și luminată. Acest din urmă element necesită ca înainte de acceptarea unei decizii afirmative de către subiectul experimental să i se facă cunoscute natura, durata și scopul experimentului; metoda și mijloacele prin care urmează să fie efectuată; toate inconvenientele și pericolele de așteptat în mod rezonabil; și efectele asupra sănătății sau asupra persoanei sale care ar putea proveni din participarea sa la experiment. Datoria și responsabilitatea de a constata calitatea consimțământului revine fiecărui individ care inițiază, dirijează sau se angajează în experiment. Este o îndatorire și o responsabilitate personală care nu poate fi delegată altuia cu impunitate[13].

2. Experimentul ar trebui să fie astfel încât să dea rezultate fructuoase pentru binele societății, imposibil de procurat prin alte metode sau mijloace de studiu și nu întâmplătoare și inutile în natură.

3. Experimentul ar trebui să fie astfel conceput și bazat pe rezultatele experimentelor pe animale și pe cunoașterea istoriei naturale a bolii sau a altei probleme aflate în studiu, încât rezultatele anticipate să justifice efectuarea experimentului.

4. Experimentul trebuie desfășurat astfel încât să se evite orice suferință și vătămare fizică și psihică inutile.

5. Nu trebuie efectuat niciun experiment în cazul în care există un motiv a priori de a crede că va avea loc decesul sau rănirea invalidantă; cu excepția, poate, în acele experimente în care medicii experimentali servesc și ca subiecți.

6. Gradul de risc care trebuie asumat nu trebuie să depășească niciodată pe cel determinat de importanța umanitară a problemei care urmează să fie rezolvată prin experiment.

7. Trebuie să se facă pregătiri adecvate și să se asigure facilități adecvate pentru a proteja subiectul experimental împotriva posibilităților chiar îndepărtate de rănire, dizabilitate sau deces.

8. Experimentul trebuie efectuat numai de persoane calificate științific. Cel mai înalt grad de pricepere și grijă ar trebui să fie necesar în toate etapele experimentului celor care conduc sau se angajează în experiment.

9. Pe parcursul experimentului, subiectul uman ar trebui să aibă libertatea de a pune capăt experimentului dacă a atins starea fizică sau mentală în care continuarea experimentului i se pare imposibilă.

10. Pe parcursul desfășurării experimentului, omul de știință responsabil trebuie să fie pregătit să încheie experimentul în orice etapă, dacă are motive probabile să creadă, în exercitarea bunei-credințe, o îndemânare superioară și o judecată atentă i-au cerut ca o continuare a experimentului. experimentul poate duce la rănirea, invaliditatea sau moartea subiectului experimental. (sursa Wikipedia)